Kulturkombinat

Proiectul „Cum să-ți dezvolți competențele sociale”. Introducere.

Proiectul „Cum să-ți dezvolți competențele sociale”. Introducere.

Pregătim un ciclu de conferințe publice având ca temă dezvoltarea competențelor sociale.

 Fobia socială, timiditatea, anxietatea, frustrarea, furia, apoi depresia și indiferența la tot ce ne înconjoară sunt din ce în ce mai frecvente. Toate acestea afectează interacțiunile noastre sociale, viața noastră cotidiană. A trece pe lângă ele și a ne preface că nu există nu este o soluție. Problema nu va dispărea ci se va agrava. Simțim, vrem și putem să schimbăm lucrurile. Prin dezvoltarea competențelor noastre sociale.

A fi în largul tău când interacționezi cu persoane din toate mediile și de toate stilurile, îți permite să-ți ocupi un loc mai bun în societate și în propria viață. Dincolo de competențele profesionale, ceea ce determină hotărâtor succesul într-o profesie este ușurința de a stabili relații.

Există situații care ne pun la grea încercare și care necesită un mare efort de gestionare a emotivității: când luăm cuvântul într-o ședință sau trebuie să ținem o prezentare, când vorbim în public (și toți ochii sunt ațintiți asupra noastră), când ne exprimăm cu voce tare necesitățile sau ținem seama de cele ale altora, când conducem un grup, când intrăm într-un grup deja constituit sau când trebuie să ne comportăm degajat la o petrecere cu oameni complet necunoscuți.

Omul este un animal social. Are nevoie de alți oameni în jurul său. Dar teama care se instalează prea des în el îl împiedică să se hrănească cu contacte sociale. Mulți oameni nu știu cum să se comporte la o petrecere sau într-o situație stânjenitoare, sunt îngroziți la gândul de a vorbi în public sau de-a intra în vorbă cu persoane necunoscute de sex opus, sunt neajutorați în fața conflictelor și se simt nesiguri când își părăsesc zona de confort.

Unii își camuflează această nesiguranță sub o atitudine de fanfaronadă, prefăcându-se excesiv de detașați. Alții devin extrem de agresivi. Rușinea, teama de respingere sau de-a nu fi la înălțimea situației, sentimentele de jenă se ascund frecvent sub aceste jocuri.

Pentru a face față acestor situații, am învățat să ne punem o mască socială care ne blochează în interacțiuni stereotipe. Am învățat să ne deghizăm sentimentele, să ne arătăm așa cum ne imaginăm că ceilalți așteaptă să fim (conformism). Ne seacă de energie efortul nostru de a părea cu orice preț.

Persoanele care trăiesc singure sunt, statistic, mai îngrijorate și suferă mai frecvent de stări depresive. Numeroase studii au arătat că persoanele care au o rețea relațională importantă și schimburi mai active cu persoanele din jur, trăiesc mai mult și sunt mai sănătoase.

De cele mai multe ori, dușmanul de moarte al vieții sociale împlinite este timiditatea. Timizii sunt niște prizonieri interiori. Ei știu ce le-ar plăcea să facă, dar nu o fac ci se supun ordinelor părintelui lor interior. „O să te faci de râs”, „ce-o să zică ceilalți”, etc. Ei se devalorizează singuri. Ca să poți intra în vorbă cu ceilalți, trebuie să crezi că ai ceva interesant de zis, ceva ce ar fi suficient de interesant  pentru ca ceilalți să aibă dorința de a te asculta, de a se întâlni cu tine, de a dezvolta o relație cu tine.

Timiditatea nu se vede neapărat din afară, decât dacă ești avizat. Dacă unii roșesc și caută să se facă nevăzuți, topindu-se în peisaj (mecanismele de evitare), alții, dimpotrivă, devin agresivi, dezagreabili, vorbesc neîncetat, fac pe proștii. Timizii somatizează (au senzații corporale) de tipul roșit, ghem în stomac, puls și tensiune accelerată, amețeală, vid mental, imposibilitatea de a formula propoziții inteligibile, etc. și interpretează aceste semnale drept dovezi ale inadecvării lor.

Problema timidității e că este frecvent interpretată drept o marcă de superioritate. Comportamentul de retragere (mecanismul de coping cel mai întâlnit în timiditate) poate fi decriptat ca o aroganță, ca un semn de dominare a celuilalt. Constatând că timidul nu face nici un pas spre ei (în sensul creării unei apropieri sau a unei relaționări), ceilalți deduc că sunt considerați lipsiți de interes. Timizii nu dau informații despre sentimentele lor, nu spun ce gândesc, lăsând loc fantasmelor paranoide ale celorlalți. Deci timizii sunt considerați aroganți pentru că nu intră în vorbă cu ceilalți, apoi sunt respinși pentru că ceilalți se simt afectați de această „aroganță”.  Timizii fiind respinși, stima lor de sine scade și mai mult, devenind și mai timizi. Iată cercul vicios.

Inteligența socială constă în a deveni conștienți de emoțiile și nevoile noastre, în a identifica sentimentele celorlalți și în a sesiza mizele situațiilor.

De exemplu, suntem într-un club. Oameni de toate felurile în jur. Scanăm situația, oportunitățile, împrejurimile. Am găsit pe ring o persoană necunoscută dar interesantă cu care am dori să interacționăm. Îi căutăm privirea. Rămânând puțin în privirea celuilalt, vă luați răgazul de a-i măsura disponibilitatea. Poate că va zâmbi primul/prima, deci e dispus/ă la contact. Atenție la interpretările pripite, faptul că nu zâmbește nu înseamnă că nu este dispus/ă, ci că poate fi pur și simplu și el/ea tot la fel de timid/ă. Unele persoane chiar își vor pleca ochii. Nu fiindcă nu doresc contactul ci pentru că părinții lor le-au explicat că așa se cuvine. Și ceilalți au dificultăți de comunicare. Puteți pleca de la postulatul că toată lumea din club a venit acolo pentru a socializa și deci dorește acest lucru, chiar dacă nu o manifestă fățiș.

După câteva secunde de contact vizual, zâmbiți. De obicei, nu va fi nevoie decât de câteva secunde pentru ca „ținta” voastră să zâmbească la rândul ei. Luați deci situația în mână destul de rapid, fără a șovăi să faceți primul pas, nu fără ca totuși să fi așteptat pentru acest dintâi pas ca celălalt să vă fi privit și zâmbit. Înaintând, riscați să pătrundeți în spațiul său vital. Fiți atenți la mimică și la privirea sa. Obiectivul vostru este să îl/o liniștiți cât mai repede posibil. Pentru aceasta, dați-i repere: rostiți-vă numele și o generalitate asupra situației prezente. Centrați-vă pe interlocutor pentru a identifica momentul în care puteți să îi puneți o întrebare și să îl invitați să vă vorbească la rândul său. Oricare ar fi cuvintele de introducere (fără clișee, se premiază autenticitatea și naturalețea), nu uitați că celălalt vă acordă o gratitudine imensă pentru că ați spart gheața.

Deci, pentru a intra în contact, trebuie să emiteți semnale de cerere de contact. Și privirea este cel mai important dintre ele. Apoi, urmează ritualul: pentru a-l face pe celălalt să se simtă în largul lui, pentru a diminua stresul, este de-ajuns să rostim câteva cuvinte neutre: „Ce melodie frumoasă…”, „Ce cald este aici…”. Aceste afirmații se numesc experiența voastră comună și sunt urmate întotdeauna de o întrebare care să-l ajute pe celălalt să ia la rândul său cuvântul. Discuția în jurul muzicii permite pur și simplu să vorbești cu celălalt. Comentariile despre muzică sunt neimportante, dar ele ne îngăduie să schimbăm semne de recunoaștere între noi și să vedem dacă vrem să mergem mai departe.

Atenție! Banalitățile liniștesc, dau siguranță. Ceilalți nu caută să ne judece de la bun început ca fiind interesanți sau nu, nu ne evaluează cultura, erudiția, elocința sau mașina personală, ci văd dacă se simt bine cu noi sau nu. Într-un cuvânt, singura lor problemă este de a ști dacă contactul cu noi va fi plăcut sau nu (din punctul lor de vedere).

Și acum, să presupunem că mergeți cu liftul. Uneori, frica de ascensor este în realitate o panică la gândul de a te pomeni singur cu un necunoscut într-un spațiu extrem de strâmt și de a nu sti ce atitudine să adopți. Trebuie să-l privim? Să ne plecăm privirile? Cei mai mulți dintre noi se concentrează asupra butoanelor care se aprind sau asupra siglei OTIS sau IFMA. Și avem o stare de disconfort. În loc să controlăm sau să micșorăm acest stres adresându-ne celuilalt, avem o tendință de retragere, „pentru a nu deranja”, „pentru că așa se cuvine”. Obiceiurile noastre de politețe/supunere ne împiedică adesea să ne comportăm în mod constructiv. Totuși, pe cine apreciați mai mult? Pe persoana care își pironește ochii pe afișul cu „Greutatea maximă autorizată” sau pe cea care vă salută, vă întreabă la ce etaj mergeți, apoi vă urează o zi bună la ieșirea din lift? Și de ce să nu fiți această persoană care îi face pe ceilalți să se simtă confortabil?

Comentarii articol

commentarii

Kulturkombinat

Mai mult in Kulturkombinat

img_3093

Dilemele și dubla morală în cazul Legii Prostituției din Germania

Adrian Soaitaaprilie 24, 2017
kulturkombinat just friends

Just friends.

George Stoicaaugust 29, 2016
image

De ce încercăm să ne definim prin obiectele pe care le deținem

Adrian Soaitaaugust 28, 2016
image

Am fost la Speed Dating să-mi găsesc jumătatea. Episodul 2

Adrian Soaitaiunie 24, 2016
image

Veganismul și iubirea împlinită

Adrian Soaitamai 31, 2016
image

Cum a fost standardizat mersul la curve

Adrian Soaitamai 25, 2016